Tainele credinței

Aalim, fost șef de promoție a unui liceu dintr-un oraș din sudul Arabei Saudită, unde cu o mare tragere de inimă a studiat corpul uman, ajungând să știe de pe rost fiecare organ în parte. Era un tânăr de 20 ani, foarte arătos, avea o înălțime de 1,69, brunet, ochii lui erau de un negru strălucitor și se remarca prin zâmbetul lui de un alb imaculat.

Venise în România ca să urmeze facultatea de medicină la universitatea din București. Obișnuit cu portul și regulile islamice, pentru Aalim era un stil nou de viață, încât nu știa cum ar trebui să se comporte. Deși cunoștea limba română, lucru care la început l-a făcut să creadă că îl va ajuta să se acomodeze mai ușor, însă i-a fost destul de greu deoarece impactul schimbării era mult prea mare pentru un musulman. S-a decis să se ducă doar la cursuri și să revină în camera de cămin, fără a se implice în nico altă activitate. Se simțea ca și cum s-ar fi lepădat de propria lui credință, mergea mereu cu capul aplecat evitând să privească la o fată, pentru că aceasta purta pantalon și bluză decoltată, iar în viziunea lui astfel de ținută era sumară.

Deși Aalim și-a început viața de student în forță având rezultate, dar cu toate astea după două luni a avut de gând să renunțe la facultate și să se întoarcă acasă pentru că i-e era greu să accepte acest stil de viața.

Cu o cerere de retragere s-a prezentat la secretariat unde încerca să explice motivul acelei decise. Dar un student de anul doi trecând pe acolo a auzit conversația între Aalim și secretară și a îndrăznit să intervină în discuția lor.

Acel student aflând de ce arabul voia să renunțe să-și mai continue studiile, i-a dat ideea de a încerca să vadă dincolo de port și s-a oferit să-i răspundă la orice întrebare care îl măcina. Atunci Aalim mișcat de cuvintele acestui tânăr, și-a amânat retragerea, dornic să pună în aplicare sfaturile primite.

Cei doi tineri îndreptându-se spre ieșire, în timp Daniel se gândea cum să-l abordeze subiectul care avea legătură cu religia, pentru că și-a dat seama că omul care mergea alături de el era foarte îndoctrinat.

– Vii din Arabia Saudită presupun, nu? L-a întreb Daniel în timp ce întrau într-o bibliotecă.

– Da, răspunde scurt Aalim.

– Am auzit că este o țară frumoasă, doar că regulile islamice cam îndepărtează pe turiști, ca să fiu sincer și mie unu mi se pare foarte dur stilul vostru de viață.

– Nu și dacă ai crescut în acest stil, de exemplu eu mă trag dintr-o familie pentru care credința islamică este o divinitate. Respectăm orice tradiții, zilele de sărbătoare pentru noi sunt ca niște daruri de mare preț și nu se concepe să nu participi, să lipsești de la nici o reunire religioasă.

– Acest lucru nu este ceva ieșit din comun, pentru că și noi ne respectăm tradițiile, ne ducem la biserică, ținem sărbătorile. Însă nu la religie mă refer, ci felul de a vă comporta. De exemplu nu am înțeles niciodată cum puteți să aveți mai multe femei deodată și cum le tratați ca pe niște servitoare.

– Să nu uităm că în trecut femeia în general era văzută inferioară bărbatului, deci nu musulmani au creat această regulă, ei doar au păstrat-o. În legătură cu bărbații, ei aleg dacă vor mai multe soți sau nu. De exemplu tatăl meu a rămas doar cu mama spunând că ea îl mulțumește în totalitate și nu mai vrea o altă femeie în viața lui.

– Asta e o dovadă de iubire și când te gândești câți bărbați își înșală nevestele… Scuze o clipă, îi spuse Daniel înainte de a răspunde la telefon.

Aalim ca să nu pară vreun ciudat, se uita mai mult pe furiș la acel băiat blond cu fața rotundă, ochii căprui, nas cârn și glasul puternică. Involuntar asculta convorbirea telefonică prin care Daniel era informat de un program a unui cor.

– Scuze, dar era un apel la care nu puteam să-l amân.

– Este ok, stai liniștit.

– Ai putea să-mi spui mai exact motivul care te face să renunți la facultate? Că zilele astea am auzit pe colegii mei cum vorbeau despre tine că ești un student foarte priceput și profesorii sunt de părere că vei ajunge un medic renumit.

Arabul a zâmbit și pentru o clipă și-a imaginat cum ar fi dacă și-ar realiza visul de a deveni medic chirurg. Aalim și-a descoperit pasiunea pentru medicină de la vârsta de 14 ani, când a aflat că are o tumoră la genunchiul stâng și timp de doi ani a avut 5 operații, urmate de chimioterapie. În perioada aceea a stat mai mult prin spitale, el obișnuia să fie observator. Acest lucru l-a făcut să înțeleagă ce se întâmplă cu corpul uman deoarece era foarte atent la tot ce se întâmpla și ce se vorbea în jurul lui, trezindu-i dorința de a încerca să afle cât mai multe despre el.

– Da, mi-aș dori să ajung așa cum spui tu. Într-adevăr simt că acest domeniu mi se potrivește, particip la fiecare curs din pură plăcere și tot ce învățăm noi în această facultate mi se pare ca o enciclopedie a corpul uman explicate în mici detalii.

– Wow, ești primul pe care îl aud vorbind atât de frumos despre facultatea de medicină și trebuie să recunosc că anul întâi mi s-a părut foarte greu. Mărturisi Daniel uimit de pasiunea pe care o simțea în vocea a acelui arab.

– Da și mie mi-a venit greu în primele două săptămâni până ce m-am obișnuit cu limba dar în rest cursurile pentru mine sunt ok. Însă nu mă pot să mă adaptez la stilul vostru de trai, aici mă simt singur, un intrus într-o lume total diferită fața de cea în care am crescut și educat. În plus îmi lipsește biserica și ritualurile pe care le avem noi musulmani, din motivul ăsta mă gândeam să mă întorc acasă.

– Îmi dau seama că ți-e greu să accepți anumite lucruri, dar după părerea mea Dumnezeu a creat omul ca să fie liber, fără să-i impună nicio regulă, după care să trăiască, ci a vrut ca el să fie procreator propriei sale vieți. Dar omul s-a obișnuit să asculte mai mult de minte decât de suflet care este nemuritor. Recent am citit o carte de” Neale Donald Walsch – Conversaţii cu Dumnezeu și într-un capitol spunea că Dumnezeu vrea să ne trăim viața așa cum simțim, nu după niște docrine create de mintea omului.

– Atunci cum putem să-l slăvim pe Allah dacă nu prin reguli sau docrine, cum le spui tu?

– Pur și simplu prin a fi recunoscători pentru viață, pentru libertatea pe care ne-a dăruit-o de a ne crea singuri propriu nostru drum. Îți dai seama cât de puternic este Dumnezeu dacă voia să facem doar ceea ce ne-ar fi dictat, El ne-a fi creat niște roboți, dar și-a dorit să fim asemenea Lui.

– Ce simplă ar fi fost viața dacă era așa cum spui tu. Însă pentru musulman libertatea înseamnă să îndeplinești ceea ce scrie în Coran și respecți legile islamice, că altfel vei fi pedepsit de Allah.

– Uite un punct comun în care se regăsesc toate religiile de pe fața pământului, mereu cineva este dornic să ne spună, dacă facem anumite greșeli vom fi pedepsiți și uităm în totalitate că noi suntem aici pentru a evolua. Știm deja cele mai mari invenții s-au realizat din experimente eșuate, deci știința ne arată cât de important este să greșim. Deci pentru mine a greți este evoluție personală și nu suntem pedepsiți pentru greșeli, ci doar vom suporta consecințele propriile noastre fapte.

– Este acel proces de a experiența răul pentru a înțelege ce înseamnă binele.

– Exact sau așa ar trebui să se întâmplă în procesul de evoluție a unui om, dar din păcate omul își complică viața creând reguli pe bandă ruladă și se crede superior celorlalți.

La un moment dat o studentă din anul întâi s-a apropriat de ei, întrebându-l pe Daniel dacă poate s-o ajute la un referat. În acea clipă Aalim și-a îndreptat în altă parte evitând să se uite la colega lui, însă auzind tema pe care își dorea s-o abordeze în lucrarea ei, i-a venit o idee foarte faină despre acel subiect.

– Îmi permiteți să vă spun ce idee mi-a venit despre cum ar putea fi scris acest referat? Aalim a îndrăznit să-i întrebe.

Sarah s-a uitat la Daniel care schița un zâmbet, dar se bucura de acea intenție a lui Aalim de a se implica, dându-i senzația că avea un suflet deschis și simțea că arabul era pe punctul de își depăși barierele.

– Da, sigur. O idee în plus este binevenită oricând. A răspuns Sarah.

– L-ai putea face în Powert Point, o descrie despre inimă din ce este compusă, care este procesul de plusare a sângerului și în încheiere poți să mai spui din ce motiv se ajunge la infarct.

– Mai aduci și câteva poze, ar fi un referat pe placul lui Popescu, că îl încântă foarte mult asemenea lucrări. Spune Daniel.

– Păi cred că voi merge pe ideea ta, Aalim pentru că mi se pare potrivită și mai ales că mi-aș dori să fac o impresie bună ținând cont că va fi primul referat…

– Dragilor, eu trebuie să plec, că am repetiții la cor. Mă bucur mult Aalim că am stat de vorbă și sper să rămâi aici, că vei ajunge departe în acest domeniu, crede-mă. Spune Daniel din momentul în care își punea ghiozdanul în spate.

– Este timpul să mă retrag și eu la învățat pentru parțialul ce îl vom da vineri. A spus Aalim cuprins de o senzație plăcută.

Se îndrepta spre cămin având în gând discuția ce o avusese cu Daniel care l-a impresionat felul lui de a gândi. Ideile lui păreau simple, dar în același timp cu un mesaj profund și prin ele se întrezărea o lume mai frumoasă. Cel mai mult i-a plăcut ideea că Allah l-a lăsat liber, fără să-i impună nici o regulă, așa cum a fost învățat. Deși știa că amândoi vorbeau despre aceiași persoană, Dumnezeu văzut prin ochii lui Daniel părea ca un prieten al omului. Pentru prima oară în viață Aalim avea îndoieli față de credința islamică. A început să se întrebe dacă musulmanii dețin adevărul despre Dumnezeu și mai ales dacă acele reguli pot duce pe om spre mântuire.

Pășea pragul camerei de cămin pe care a amenajat-o în stilul unui musulman dorind să-i dea o senzație familiar, chiar a folosit un scaun pe post de măsuță pe care a pus Coranul și câteva imagini specifice credinței islamice, arătând ca un altar de închinare. Un birou pe care era o lampă aprinsă tot timpul ce ilumina o fotografie de familie, un suport sub formă unui pahar în care era un mănunchi de creioane şi pixuri. Lângă acel suport era un teac de hârtii de scris și laptopul pe care lucra având mereu la îndemână dicționarul arabă – române. În acea cameră era un pat de o persoană cu așternuturi albe, pe jos era un covoraș adus din Arabia.

A doua zi după cursuri Aalin s-a întâlnit din nou cu Daniel, care l-a întrebat dacă ar dori să meargă cu el la repețitii la corul din care făcea parte.

– Suntem un grup de tineri care am ales să ne petrecem timpul într-un mod util ajutându-ne să creștem spiritual, de exemplu discutăm diverse subiecte, încercăm să ne ajutăm unii pe alții ca niște frați. Avem program de rugăciune, ieșiri în afara orașului, iar în prin preajma sărbătorilor de iarnă mergem la colindat și cum este la noi obiceiul primim bani pe care îi strângem pentru a ajuta familii sărace.

– Ce însemnă colindat? Întreabă Aalim foarte mirat.

– Hm, prefer să te las să descoperi singur, eu doar te invit să mergi cu mine.

A evitat Daniel să pomenească Hristos de teamă să nu-l sperie, știind că musulmanii nu cred în Fiu.

– Mi-ar prinde bine o ieșire și în plus mi-am propus să vizitez Bucureștiul, asta dacă voi rămâne.

– Eu sper să renunți la gândul de a pleca, cel puțin am rămas uimit de ideea pe care l-ai dat-o colegei tale Sarah. Mă uitam ieri la tine cât de explicativ ai fost și te-ai dus direct la subiect, ai o viziune largă iar asta te-ar ajuta să devii un medic foarte bun din punctul meu de vedere.

Cei doi mergeau spre parcul Herăstrău, unde era plănuit să se desfășoare repetiția în acea după-amiază. Vorbind despre facultate, schimbau păreri referitoare la profesori, Daniel îi atrăgea atenția prietenului său de fiecare dată când treceau pe lângă o clădire importantă.

Aalim a fort prezentat grupului care l-a primit cu multă căldură, fără să se mire nimeni de accentul lui arăbesc, ba din contră, i-a lăsat impresia că sunt încântați să-l cunoască. Se uita la acele chipuri senine a acelor tineri plin de viață, îi transmiteau veselie parcă începea s-o simtă și el. În momentul în care a auzit primul colind, Aalin a zâmbit înțelegând de ce a fost lăsat să descopere singur. Dar deja știa că românii cred în Iisus, lucru care nu l-a surprins când a auzit versurile colindelor, din contră, îi plăcea linia melodică acompaniată de chitară.

– Cum ți se pare Aalim? L-a întrebat Ana cea care dădea tonul.

– După urechea mea muzicală sună bine, dar recunosc muzica nu este punctul meu forte.

– Crezi că noi suntem mari muzicieni? Nu, tocmai asta frumusețea colindului, poate fi cântat de oricine, e bucuria Crăciunului. A vorbit Robert un băiat înalt.

– În plus oamenii nu își dau seama că dacă cânți bine sau nu, pentru ei contează felul cum reușești să le transmiți mesajul. Completă Daniel.

– Sincer eu mesajul nu îl înțeleg, dar linia melodică chiar mi-a plăcut. Recunoscu zâmbind Aalim.

– Wow, înseamă că ne armonizăm destul de bine, eu v-am mai spus că aveți voci frumoase. Spuse Ana dându-i de înțeles lui Aalim că ea era dirijorul.

– Da, da, trebuie să mergem la Români au talent. Spune Denişa care i-a făcut pe toți să râdă.

Deși pentru Aalim acea atmosferă era ceva nou. După regulile lui era un păcat ca bărbați să vorbească atât deschis cu femeile fără a-i fi soții. Însă pe loc i-a venit ideea să-și dea voie să descopere acel stil de viață, să fie doar observator fără a se implica sentimental și să-și păstreze statul lui de musulman.

Mai erau câteva zile până la Crăciun, iar Daniel încerca să-l convingă pe noul lui prieten arab să meargă cu el la colindat, spunându-i că era doar un obicei și că nu s-ar întâmplat nimic dacă s-ar implica în această activitate. Însă Aalim avusese o discuție pe Skype cu tatăl lui care la aflarea veștii despre prietenii săi noi, s-a alarmat, reamintindu-i că era un musulman cu principi și cu acele învățături primite de la strămoși lor ce trebuiau urmate. După cum i-a spus fiului, tatăl care era foarte inteligent și-a dat seama că a făcut o greșeală când a fost de acord ca Aalim să studieze în altă țară. Atunci i-a propus fulului să se transfere la facultatea din Raid sub pretextul de a fi mai aproape de familie și de a putea participa la ceremoniile religioase, ceea ce era foarte important pentru un musulman.

Aalim conștient de faptul că puțini aveau șansa de a studia într-o țară europeană, i-ar fi fost greu să renunțe, mai ales că începuse să se acomodeze cu noul stil de viață. Atunci pentru prima dată a mințit spunându-i tatălui său că va rupe legătura cu acei tineri și că nu va mai ieși în oraș, doar să fie lăsat să-și continui studiile.

– Daniel aș vrea să-ți cer un fast. Îi spuse Aalim, după ce acesta i-a răspuns la telefon.

– Te ascult, s-a întâmplat ceva?

Aalim pentru câteva secunde a tăcut și se întreba dacă subiectul despre care voia să discute nu ar părea ridicol.

– Nu, doar că m-am gândit la propunea ta să merg cu voi la colindat dar mai bine stau să învăț pentru examenele din Ianuarie, în plus am vorbit cu tată care m-a sfătuit să nu mai ies cu voi. L-a anunțat cu părere de rău.

– Aalim, eu nu încerc să te convertesc la o religie sau să-ți spun că credința ta nu este cea dreaptă, pentru că în primul rând nu aș fi în măsură să fac asta și în al doilea rând eu te apreciez pentru ceea ce ești, fără să-mi pese de originea ta. Dar cred că tu ar trebui să iei de unul singur deciziile care te privesc. Mă înțelegi?

– Vezi care este diferența într-un musulman și un român? Musulmanul nu iese din regulile islamice, pe când voi românii sunteți liberi să vă trăiți viața așa cum vă doriți. Aalim încerca să-i explice prietenului de la celălalt al firului.

– Și te simți confortabil să urmezi niște legi sau o faci de dragul familia tale? Îl întrebă Daniel dornic să-l determină pe acel tânăr arab să se concentreze pe ceea ce își dorește.

– Sincer îmi place de voi, sunteți liberi în exprimare fără a pune limite dar în același timp am simțit respectul pe care îl aveți unul pentru altul și mai ales că sunteți un grup care urmărește evoluția sufletului. Știu că sună ciudat, dar nu mi-am permis niciodată să trec peste cuvântul tatălui meu, deși chiar mi-ar plăcea să merg cu voi și să văd cum se colindă.

– Dar după câte ştiu, voi bărbații musulmani aveți drepturi de a vă duce oriunde vreți, nu?

– Da, un bărbat are voie să participe la orice activitate…

– Asta înseamnă că nu ai încălca nicio regulă de a voastră dacă ai merge. Eu unu te-aș propune să încerci să mergi cu noi prima seară la colindat ca să-ți faci o idee despre ce este vorba și după aia te poți retrage dacă vei dori. Mă repet ar fi fain să aflii cât mai multe despre România în acești ani de studenție.

– Bine, întâlnirea de mâine seară este la 6.30 în Piața Unirii, parcă așa a rămas, nu?

– Da și de acolo vom mergem la câteva case din sectorul trei. Ok, hai că mă apuc să mai repet că poimâine am un examen, o seară faină și ne vedem mâine!

– Mulțumesc, la fel și spor la învățat!

A doua zi în jurului orei 4 după amiaza începuse să cadă primi fulgi de nea unul după altul, astfel în scurt timp un strat subțire de zăpadă acoperi orașul împodobit în straie de sărbătoare. Acel peisaj te anunța că momentul mult așteptat era pe aproape, era o invitație să te oprești din activitățile tale de zi cu zi și să-ți lași sufletul să fie purtat pe ritmul duios a unui colind. Era prima seară de colindat în care Daniel, împreună cu prietenii lui aveau să meargă din casă în casă ca să aducă acea minunată veste că Mântuitorul avea să se nască și odată cu ea un indemn pentru orice suflet de a se transforma într-un locaș călduros pentru a-l primi pe Hristos.

Acea seară lui Aalim i-a dat o senzație de bucurie, îi venea să zâmbească la fiecare om de pe stradă și să se joace ca un copil în zăpada pufoasă, iar acea stare se accentua cu fiecare pas pe care îl făcea. Ajuns în piața Uniri de unde cu grupul de tineri voioși a pornit la colindat, un drum necunoscut pentru tânărul arab.

În momentul în care grupul colinda în fața ușii caselor, Aalim se trăgea într-un colț ca un observator. Gazdele ascultau din pragul ușii acele colinde, moment în care arabul avusese sentimentul că fericirea ce se citea în ochii lor, se transmitea la toți cei de față, mai ales lui astfel încât a început să cânte în gând.

– Cum ți se pare această atmosferă? Îl întrebă Daniel, după ce au ieșit dintr-o scară.

– Frumos, adică frumoasă tradiție, deși mie mi se pare că este mai mult decât atât. Nu știu, dar parcă versurile acestor colinde îmi transmit un mesaj și nu-l pot înțeleg…

– Acum unde mai mergem? Se auzi Denisa.

– Mai mergem la o casă din Berceni și apoi gata pe seara asta. Răspunde Ana.

– Apropo era să uit, mâine aș avea nevoie de unul dintre voi băieți, ca să-i ducem lui Răducu bradul. I-am promis că îl vom împodobi împreună. Își reaminti Mona.

Atunci toți băieți au spus că a doua zi aveau examene sau vor lucra.

– Nici măcar nu mă puteți duce până acolo? Pentru că bradul e destul de mare.

– Eu sunt liber și aș putea să te ajut dacă dorești. S-a oferit Aalim.

– Super, deci am rezolvat-o și pe asta. Mulțumesc Aalim!

După ce au colindat și ultima casă, au stabilit zonele în care se vor duce următoarea seară, și-au rămas bum, iar fiecare au pornit spre casele lor.

A doua zi la ora 12, Aalim împreună cu Mona erau la Răducu, un băiețel de 7 ani orfan de tatăl de trei ani. Mama lui suferea de cancer osos, motiv pentru care nu putea lucra. Astfel acel copil ducea multe lipsuri, însă mereu se mulțumea cu ce primea, fără să ceară nimic în plus. La vestea că în acel an va avea brad de Crăciun, Răducu a fost foarte fericit și a început să-și facă un plan cum l-ar putea împodobi, a desenat globuri, le-a colora și apoi le-a decupat. Lucru care a impresionat-o pe Mona a fost faptul că băiețelul a creat o iesle dintr-o cutie, paiele au fost făcute din foi de coloarea galbenă, pe prunc era desenat și decupat la fel pe părinți lui.

– Wow ce frumoasă ai făcut-o. A spus Mona în timp ce analiza cu atenție acea creație al copilului.

– Păi, mi-a citit mama într-o seară despre nașterea lui Iisus și când o ascultam mi-a venit această idee de a face o iesle, deși știu că se face din paie adevărate cu o păpușă, dar…

– Este superbă Răducu, îmi place cum ai desenat pe prunc, pe Maria, pe Iosif și ce faine sunt animalele. Dintre toate ieslele pe care l-am văzut până acum, a ta este pe departe cea mai originală, ai să vezi ce mult le vor plăcea și celorlalți. Apropo vom veni în ajun să vă colindăm.

– Ai auzit mămico? Vom avea în sfârșit colindători, asta înseamnă că o să pot merge și eu la colindat.

– Stai puțin, tu nu ai mers la colindat până acum? L-a întrebat Mona.

– Nu, pentru că mămica spune că nu avem bani să primim colindători, așa că nici eu nu pot să mă duc. A răspuns Răducu cu tristețe în glas.

Atunci tânăra după un oftat, l-a prezentat pe Aalim, care în cinci minute a reușit să se împrietenească cu micuțul Răducu. Toți trei s-au apucat de împodobit bradul în timp ce ascultau colinde. Rând pe rând globurile aduse de Mona, împreună cu cele din hârtie făcute de mâna acelui copil, erau agățate cu mare atenție în brad. Apoi au urmat ghirlandele și instalația. După ce au terminat, Aalim l-a luat pe urmării lui pe Răducu care avea o stea argintie în mână și pe care trebuia pusă în vârful bradului cu mare atenție ca să nu fie deranjate ornamentele.

Nu doar copilul fusese fascinat de finalul acelei activități, Aalim era uimit de pomul de Crăciun, fără să-și dea seama s-a lăsat cuprins de spiritul care dănuia în acea încăpere. În ultima perioadă simțea că începea să se schimbe, atras de acel mod de mentalitate ce-i se părea o libertate a omului și mai ales deschiderea unor români.

În momentul în care erau din nou pe stradă îndreptându-se spre o stație de tramvai, Aalim se întreba de ce acea mamă nu putea să-și trimite copilul la colindat și de ce Răducu a spus că dacă vor avea colindători va merge și el.

– Ți-a plăcut de acest micuț? A auzit-o pe Mona întrebându-l?

– Da, este un băiat foarte deștept după cum l-am văzut, dar de ce nu poate merge la colindat, este prea mic sau de ce?

– Nu. ba din contră copiii de vârsta lui Radu încep primi să meargă la colindat în Ajunul Crăciunului, însă nu știu de unde a apărut această gândire că părinții care își trimit copiii la colindat, trebuie să primească colindători pentru că se dau bani, pe care acea femeie nu-i are, nu își poate să-și trimită copilul.

– Am înțeles că este ca și cum ar fi un schimb de dar.

– Cam așa ceva, deși mi se pare o chestie de prost gust.

Tocmi atunci treceau pe un lângă bancomat iar arabului i-a veni ideea să scoată niște bani de pe cardul lui și să-i ducă acelei familii.

– Crezi că i-ar primi sau uite, îți dau ție ca să-i duci pentru că pe tine te cunoaște. A încercat să se sfătuiască cu Mona.

– Dacă poți face acest gest ar fi un mare beneficiul pentru ei și cred că ar fi bine de dus acum ca să aibă timp să-și facă cumpărăturile pentru sărbători, dar eu trebuie să mă întâlnesc cu sora mea la 4 și este deja 3:30 deși…

– Dar ai putea s-o suni pe doamnă și să-i spui că voi trece încă odată pe la ei?

– Desigur, chiar este o idee bună.

După acea activitate pentru Aalim au urmat altele, a participat la pregătirea pachetelor pentru cei săraci, apoi le-au distribuit și cu acea ocazie afla povești de viață, rămânând impresionat de răbdarea oamenilor aflați în nevoi.

În acel grup, tinerii erau de toate confesiunile, lucru care l-a făcut pe musulman să se simte mai bine, să înțeleagă că o religie este doar un amănunt și că omul contează cel mai mult. De la ei a învățat cum să vadă viața cu sufletul deschis, spre lucrurile noi fără să mai ține cont de acele reguli islamice, să privească pe femei ca pe niște ființe foarte inteligente care merite să fie ascultate.

A fost invitat la slujba de la catolici în noaptea de Crăciun de către Ana dirijoarea grupului, studentă în anul patru la conservator.

În cadrul acelei liturghii în ființa lui Aalim s-a produs o schimbare:

Când a început slujba de Crăciun toate luminile din catedrala s-au stins, doar beculețele din brad erau strălucitoare și câteva luminări pe masa de la Altar au rămas aprinse. Apoi s-a început să se citească versete din vechiul Testament și pe măsură ce le asculta, Aalim simțea înțepături în tot corpul, parcă acele pasaje erau adresate lui ca o chemare la lumină. Simțea cum îi se muiau picioarele, astfel încât s-a așezat pe banca din spatele lui, din ce în ce mai mult se scufunda în acea lectură. La sfârșit a descoperit cine era acel Iisus.

Aalim cu un not în gât și cu lacrimi în ochi se uita la o icoană din partea dreaptă, și-a dus mâna în dreptul inimii, atunci a simțit cum o căldură îl cuprindea tot mai mult, până ce sudori de transpirație îi curgeau de pe frunte.

– Ești ok? L-a întrebat Daniel văzându-l schimbat la față.

– Da, acum toate mi se par atât de clare.

Atunci Ana care era lângă ei, i-a făcut semn lui Daniel să-l lase în pace, în sfârșit ajunsese la ieslea Pruncului sfânt.

În a doua parte a liturghiei lumânările s-au aprins, odată cu ele în sufletul arabului s-a născut dorința de a deveni creștin, pregătit să se dezbrace de haina veche și să se îmbrace într-o haină nouă, în Iisus Hristos. În acele momente Aalim se simțea ușor ca un fulg de nea, a început să cânte cu voce tare după cor, privea acea iesle de lângă brad înțelegând pe deplin semnificația ei și biserica aceea pentru el era un colț de Rai.

– Ce aș putea face pentru a deveni creștin catolic? Și-a întrebat prietenii în timp ce fața lui radia de fericire.

– Aalim, te auzi ce spui? Adică pentru părinții tăi această idee ar fi de neconceput. Interveni Daniel.

– Da, știu că le va fi foarte greu să se împace cu alegea mea, dar nu văd cum aș putea să trăiesc departe de Iisus pe care l-am cunoscut în această noapte sfântă și mai ales să neg că nu cred în El.

– Păi, dacă ești hotărât să faci pasul ăsta, voi vorbi cu un preot pentru că am impresia că vei fi pregătit înainte de a primi botezul. A spus Ana.

– Sunt gata de orice numai să-mi păstrez bucuria pe care o simt acum și în plus sper să ajung să practic medicina având pe Dumnezeu mereu lângă mine și împreună cu El să pot veni în ajutorul oamenilor.

Timp de un an Aalim a descoperit tainele credinței, participând la activitățile din cadrul bisericii romano-catolică. S-a regăsit pe el însuși. Pacea care zăcea în sufletul lui, îi dădea putere să accepte cu drag acele cuvinte dure venite din partea părinților. Tânărul arab a primit botezul în ziua de Crăciun, tot în biserica unde s-a întâlnit prima dată cu prietenul lui Iisus Hristos căreia i-a devenit un tovarăș în drumul vieții.

Aalim absolvent facultatea de medicină din București, s-a dedicat în totalitate carierii, astfel a devenit unul dintre cei mai buni chirurgi din lume. În timpul operaților el mereu avea în minte rugăciunea inimii.

Poveste scrisă de Loredana Grosu