Luni a început un nou an școlar pentru copiii cu dizabilități. O prietenă m-a întrebat dacă mi-e dor de școală, i-am dat un răspuns aproximativ pentru că în minte mi-a venit multe amintiri care nu au fost cele mai plăcute.
Cel mai mare vis al meu din copilărie a fost să învăț să citesc și să scriu. Mama a făcut tot ce e posibil să-mi îndeplinească acest vis, a dat la o parte orice obstacol din cale a ajunge pe drumul cel bun de a merge la școală.
Sunt de părere că depinde foarte mult ce educație primești de la părinți, cum te tratează ei în comparaţie cu cei din jurul tău.
Pentru un copil cu dizabilităţi e foarte important să știe cum e el de fapt, de ce e capabil, dacă poate fi ca vecinul lui de aceeaşi vârstă fără probleme de sănătate sau nu.
Copiii cu dizabilități sunt foarte sensibili, emotivi pentru că văd că sunt diferiți, oamenii îi privesc altfel, sunt mai răsfăţaţi de către cei dragi, suferă că au probleme și trebuie să facă tratamente etc.
În majoritatea cazurilor părinții au tendinţa să protejeze copiii foarte mult, să nu sufere când oamenii se uită lung sau urât și comentează, de multe ori nu-i încurajează să facă ceva, să încerce ceva de teamă că copilul va fi foarte dezamăgit.
Eu înțeleg că părinții ne iubesc mult, că nu suportă să ne vadă că suferim, dar suferința va fi mult mare atunci când copilul va crește și va trebui să meargă în societatea, să dea cu ochii cu ceea ce se întâmplă în viața asta. Pot să vă asigur că îi va fi foarte greu să se adapteze.
Mama m-a dus afara de mică, printre copii, se uitau la mine, unii s-au obișnuit, alții nu. Nu asta a contat, ci altceva, faptul că eu am văzut cum e situația mea în raport cu alții.
La grădiniță deja știam cum voi fi tratată, nu a fost un șoc prea mare faptul că copiii mă respingeau si educatoarea mă credea proastă. Aceste lucruri m-au făcut foarte încăpăţânată, a aprins în mine o ambiție imensă.
Mama mea a înțeles acest lucru și s-a luptat să merg la școală normală, nici nu am vrut să aud de școală specială deoarece înţelesesem de mult că sunt un copil ca toți ceilalți.
Sunt de părere că este foarte important ca un copil cu dizabilități să știe că nu e diferit cu absolut nimic față de un copil fără probleme. Dacă părinții observă că are această problemă, ar trebui să meargă cu el la un psiholog. Dacă nu se rezolvă problema la vârstă fragedă, ea va rămâne acolo în mintea copilului și va fi foarte greu s-o depășească în viitor, se va crede mereu inferior față de ceilalți și niciodată nu va fi în stare să facă ceva în viață.
Părinții ar trebui să se gândească nu sunt nemuritori, că viața e grea, au multe obstacole de trecut și va veni vremea când nu va mai putea să fie atât de puternici încât să-i ofere copilului lor tot ce are nevoie.
Cine crede că totul va fi bine dacă problema copilului de ordin fizic va fi rezolvată în timp, se înșală. Dacă problema cu complexul de inferioritate nu e rezolvată la timp, atunci degeaba copilul va fi independent din punct de vedere fizic, nu va fi în stare să se integreze în societate.
Pe mine toate greutățile pe care le-am avut la școală până la facultate m-au făcut o persoană puternică cu picioarele pe pământ care știe până unde poate să ajungă în viața asta. Am făcute multe sacrificii pentru a putea face față unui învățământ normal, sănătatea mea a avut de suferit, dar aș face totul la fel dacă m-aș întoarce în timp și aș știi câte voi pății cu profesorii și colegii pentru că sunt mândră de persoana care am devenit și asta contează cel mai mult pentru mine.
În încheiere vă doresc tuturor, părinți, copii, un an școlar ușor, cu multe satisfacții și realizări. Învățați că se merită, cartea îl face pe om mai bun.
