Sunt o persoană cu dizabilități, nu am ascuns niciodată asta. Dar mereu am afirmat că mă consider un om normal ca toți ceilalți și am pretenția să fiu tratată ca atare de către toată lumea și privită ca un adult responsabil. Am pomenit de multe ori pe acest blog că am făcut tratament in străinătate și acolo medicii și terapeuții au cu totul altă mentalitate față de ceea ce se întâmplă în România. Acolo nu se face diferență între oamenii cu probleme de sănătate și oamenii sănătoși. Cadrele medicale comunica cu pacientul foarte mult, te fac să fii responsabil pentru ceea ce ai de făcut.
La noi medicii și terapeuții au tendința să vorbească cu părinții persoanelor cu dizabilități, nu prea îi văd pe cei cu probleme de sănătate fizice, ca pe oameni de încredere. Spun asta din propria experiență. Am mers la foarte mulți medici, am colaborat cu mulți terapeuți și nu prea îmi aduc aminte prea multe persoane care au avut încredere deplină în mine, să-mi vorbească deschis așa cum ar trebui să vorbească cu un adult responsabil. Sincer să fiu îmi vine în minte doar numele unui psiholog care într-adevăr m-a tratat ca pe un adult responsabil. Nu credeți că e prea puțin având în vedere că am îndeplinit 39 ani?
Dar viața m-a surprins din nou când mă așteptam mai puțin. Acum câteva luni am aflat că este posibil și în România să mă simt o persoană normală în fața unui medic, mai ales unui doctor stomatolog. La noi în țară e o mare problemă cu persoanele cu dizabilități cu mersul la dentist deoarece de foarte multe ori sunt judecate după aspectul fizic și medicilor le e frică să lucreze cu ele punând motive că se mișcă, că nu pot comunica etc.
Eu la 39 de ani am dantura distrusă pentru că doctorii au refuzat să mă ajute, să-mi trateze dinții, dar niciodată nu e prea târziu, nu e așa?. Ceea ce mi se întâmplă de vreo trei luni, e ceva minunat, nu am crezut niciodată că voi avea parte de un așa tratament in România de astăzi.
De la prima întâlnire cu acest medic m-am simțit atât de relaxată pentru că comportamentul doctoriței a fost unul natural fără gesturi de panică sau alte lucruri de gen. Acest medic, nu a tras concluzii după aspectul meu fizic, a așteptat să mă cunoască, a vorbit cu mine fără ca mama să intervină. Așa a aflat că poate avea încredere în mine, că poate colabora cu mine în orice fără să-i creez nicio problemă.
Această doctoriță chiar m-a lăsat să merg singură, amintindu-mi de mentalitate terapeuților străini care m-au învățat să mă descurc singură. Așa ceva a mai făcut-o doar psihologul de care vă vorbeam mai sus. Atât de relaxată a lucrat la dantura mea, că îi venea să cânte ceva.
Un alt doctor stomatolog de la aceeași clinică m-a tratat la fel de firesc pentru mine, dar anormal pentru majoritatea persoanelor cu dizabilități. Acești oameni au înțeles că problema mea e doar fizică. În rest sunt un pacient ca oricare altul, care dorește să aibă dantura frumoasă și e capabil să suporte anumite tratamente aplicate dinților.
Acum câteva săptămâni am avut cea mai recentă întâlnire cu această doctoriță. Ceea ce am trăit atunci trebuia filmat și promovat peste tot, chiar și la facultatea de medicină. Așa ceva nu mi s-a întâmplat în România.
La începutul lunii a trebuit să merg la clinica stomatologică să mă vadă un chirurg in vederea stabilirii procedurii implanturilor dentare. Normal că era și doctorița acolo. Clinica are cabinete la parter și la etaj. Pentru a-mi fi mie ușor, veneau doctorii jos să mă trateze la parter.
La această întâlnire a venit doctorița sa mă întrebe dacă pot urca la etaj că ar vrea să să-mi facă o radiografie nouă. Eu am răspuns afirmativ. Atunci ea i-a spus mamei calm să stea liniștită acolo jos, că o să mă ajute ea și asistenta să urc scările. Niciodată în viața mea nu am rămas singură cu un doctor fără mama. Să aibă atâta încredere în mine, să mă întrebe lucruri importante. Să se implice sa fie totul bine și eu să mă simt în siguranță. Mama s-a simțit cam ciudat în acele momente, dar nu avea ce să facă. Normal că știa că nu fac probleme. Acolo sus mi s-a spus cum se va proceda cu implanturile.
Am venit acasă fericită din două motive. Primul era că în sfârșit voi avea dinți sănătoși. Al doilea motiv era comportamentul acestei persoane care m-a făcut să mă simt un om fără nicio problemă care se poate descurca in societate și se poate înțelege cu alți oameni fără nicio dificultate.. Asta m-a făcut să cred că e posibil și în România.
Articol scris de Ramona Lengyel
