Azi am vazut cum picurii de suflet sarutau pamantul.
– Poate vrei sa zici picuri de ploaie.
– Nu, de suflet. In ploaia de azi au fost trairi. Nu doar ploaie care uda pamantul si racorea orasul.
– Trairi?
-Da. A fost melancolie la inceput cand ploua discret ca si cand ploaia nu voia sa deranjeze, ci doar sa fie aducatoare de viata in pamantul insetat si de un pic de tihna intre oamenii aflati in continua miscare spre undeva departe de ei insasi.Apoi a intervenit vantul, de fapt tumultul din interiorul oamenilor ce erau siliti sa stea sa se aseze cu ei insasi la o poveste, la o privire in oglinda. Ei nu au timp sau stare sa faca asta. Nu vor. Le e teama de ce vor descoper, poate ca prinsi intre a fi-ul zilei de azi nu se vor mai recunoaste.
– Si tunetele, fulgerele?
-Au fost acel momente in care ploaia a spalat praful de pe sufletele noastre si pusi fata in fata cu realitatea, oamenii au realizat cat de mult s-au indepartat de ceea ce trebuia sa fie, de ceea ce si-au dorit cu adevarat si care era parte din firescul lor. Brusc si fara menajamente totul se arata asa cum era, fara cosmetizari. Asa a inceput conflictul cu acea parte a sinelui care pana atunci a tacut si care acum retrezit de picurii ce isi faceau doar datoria , ii arata omului cat de mult si de tare s-a pierdut. Acceptarea nu e usoara si atunci omul se aseaza in pozitie de razboi, fara a mai tine cont ca se lupta tot cu el.
-Dar mai apoi a fost iar o ploaie calma.
-Da. Era impacarea cu sine, intelegerea, pocainta. De abia in acel punct sufletul era cu adevarat asezat in tihna si sinele in intelegere cu tot universul. Apoi a venit soarele, speranta si promisiunea facuta propriei persoane si Cerului de a nu se mai insela, amagi si dezamagi.
Azi voi ati vazut picurii de suflet? Fiti mereu sinceri cu voi si nu va pierdeti de sine.
