Misterul din adâncul oceanului

 

Trezit de sunetul alarmei menită să-l anunțe că un posibil pericol se apropria de vasul pe care îl conducea, Hwan s-a îndreptat repede de computerul care îl înștiința că o nouă furtună avea să se dezlănţuie pe ocean. A luat stația pentru a le spune colegilor să ancoreze vaporul, dar punctul roșu de pe ecranul computerului ce motoriza traseul se apropia cu rapiditate de locul unde se aflau. Nu a apucat să termine de comunicat și vaporul începuse să se miște dintr-o parte în alta fără ca Hwan să-l mai poată controla din cârmă.
Fulgerele unul după altul luminau cerul în miezul nopții, valurile furioase năvăleau peste vapor, atunci căpitanul a realizat că trebuie să ceară ajutorul de la cel mai apropiat port pentru a le trimite o echipă de salvare.

Deși împreună cu colegii săi încerca să liniștească pasagerii spunându-le să-și păstreze calmul, ei au început să se agite, lucru firesc pentru niște neprofesionişti. Ignorând cu greutate țipetele femeilor și plânsetele copiilor, au reușit să împartă acele veste portocalii de salvare pasagerilor, în timp ce îi direcţionau în partea de sus a vaporului, deoarece în partea de jos apa deja începea să pătrundă. Valurile nu dădeau semne să revină la normal, ba din contră de la un minut la altul deveneau și mai mari așa încât vaporul neancorat părea ca o jucărie plutitoare pe deasupra lor. Din cauza furtuni se pierdea din semnal, cu greu Hwan reușea să ia legătura cu echipa de pe vasul care încerca să se îndrepte spre ei și i-au spus că va mai dura câteva ore până când vor ajunge, sfătuindu-l în același timp să încerce să ancoreze vasul.

Hwan a încercat să urmeze sfatul primit, dar un val de aproximativ trei metri venit din spate a răsturnat vaporul, partea din față era scufundată în ocean. Atunci a lăsat ancorele din mâini și într-un suflu a urcat sus unde oamenii speriaţi strigau după ajutor.

-Trebuie să-i aducem în partea asta care este mai sus, haideți mai repede până ce un noul val se va năpusti asupra noastră. Le-a spus Hwan colegilor.

– Domnule căpitan, se pare că avem noroc. Vârful vaporului e prins între două stânci. Se auzi o voce din spatele lui.

Înștiințarea aceea i-a dat lui Hwan încredere că pentru un moment vaporul era stabil. I-au dus pe copii în brațe în acel loc mai sigur, în timp ce încercau să le spunem oamenilor cât de mult conta să-și păstreze calmul în asemenea situație. Colegii i-a zis lui Hwan că situaţia era critică și în orice clipă se puteau scufunda cu totul. Singur lucru care l-a rămas de făcut era să încerce să mențină la suprafața apei câți mai mulți pasageri.Cu un sentiment de vinovăție, știind că dacă nu ar fi adormit, putea să prevină acel dezastru. Încerca să reia legătura cu echipa de salvare, timp în care cel mai puternic val venit din largul oceanului a lovit cu putere vaporul. După câteva secunde vasul începuse să se clatine semn că vârful s-a deplasat dintre acele stânci. Atunci oamenii au început să caute un punct de sprijin ca să nu ajungă sub apă, copii speriați se ancorară în brațele părinților, dar furiosul ocean parcă voia să-i înghită pe toți în acea noapte fără ca să mai lase niciun supraviețuitor. Spaima morții se citea în ochii acelor oameni care se luptau cot la cot cu valurile, în ciuda temperaturii scăzute a apei ce îngreuna și mai tare încercarea de a supraviețui.
Pentru o jumătate de minut, lui Hwan i-au apărut în minte acele imagini din copilărie, când împreună cu părinții și fratele lui mai mic traversau oceanul Pacific din Coreea de nord spre Statele Unite ale Americii pe un vapor luxos unde tatăl lui urma să devină general în cadrul armatei SUA, dar acel vas nu a mai ajuns la destinație pentru că pe traseu s-a lovit de un ghețar, mulți pasageri și-au găsit sfârșitul în adâncul oceanului printre care și familia lui. În acele clipe de spaimă în care efectiv ești pus în fața morții, îți pierzi puterea de a gândi și ai fi în stare de orice doar ca să scapi cu viață. Pe atunci Hwan avea 14 ani, speriat fiind de ceea ce se întâmpla în jur lui și încercând să se salveze, s-a pierdut în mulțimea cuprinsă de groază. La un moment dat un colonel tânăr văzându-l că era singur l-a luat sub aripa lui și împreună au reușit să supraviețuiască în acea noapte. Când au ajuns la portul din America aduși de vaporul de salvare, de la informații li s-a spus că pe listele de supraviețuitori nu era numele familiei lui și că cel mai probabil au pierdut lupta cu viața. Hwan era un puști orfan având doar acele haine ude de pe el. Atunci colonelul văzând situația în care se află acel copil a îngenunchiat în fața lui, i-a spus că va avea grijă de el și că împreună cu viitoarea lui soție îi vor fi părinții adoptivi.
Filip și Eva erau oameni frumoși la suflet, cu o puternică credință în Dumnezeu care i-a ajutat să înțeleagă frumusețea vieții constă în a face cât mai mult bine celor din jur, astfel l-au luat pe băiat în casa lor din Nes York înconjurându-l cu multă dragoste. Pe zi ce trecea reuşeau să-i insufle credința lor în sufletul copilului. Cu toate că Hwan se simţea ocrotit, foarte iubit de a doua pereche de părinți care au fost atenți ca el să devină un om cu valori morale, i-au zidit în suflet dragostea de aproapele și de toată creația pământului, nu și-a uitat niciodată familia biologică. În sufletului lui avea să păstreze cu sfințenie, pentru totdeauna chipul luminos al mamei lui, zâmbetul drag a tatălui și glasul melodios a fratelui. Datorită lor se simțea fericit pentru faptul că avuse șansa sa-l descopere pe Dumnezeu convins că într-o zi se va reîntâlni cu ei în Împărăția cerească. Pentru a se simți cât mai aproape de ai lui în timpul liber Hwan obișnuia să se plimbe ore întregi pe malul oceanului, fapt care l-a determinat să-și dorească să devină căpitan în marină. Cu acest gând a ajuns să călătorească în larg mai tot timpul.

– Vasul are prea multe fisuri și se va scufunda în curând de tot. A spus o voce care l-a readus la realitate.

– Trebuie să rupem bucățile de lemn din pardoseală vaporului ca să le folosim pe post de plute și să-i facem pe acești oameni să înțeleagă cât de important e să se ține de ele, iar pentru copii vom folosi scaunele din plastic de pe terasă. Cu ajutorul lui Dumnezeu în noaptea asta nu vom pierde niciun om. I-a spus Hwan colegului în timp ce simțea că această misiune de salvare se va sfârși cu bine.

Cu greutate au reușit să scoată acele bucăți de lemn bătute foarte bine în cuie, dar cel mai greu a fost să le vorbească oamenilor pe care trebuia să-i învețe în câteva minute cum să plutească. Supraviețuitorii pluteau înfruntând valurile reci a ale oceanului, până când la orizont, în negura nopți, s-au ivit iluminatoarele unui vapor care se îndrepta spre ei. La un moment dat Hwan a simțit nevoia să se roage și a început să rostească cu voce tare Tatăl Nostru. După câteva clipe colegii i s-au alăturat urmați la scurt timp de toți oameni în aceea rugăciune. Nimeni nu a mai încetat să rostească acea rugăciune până când vaporul salvator nu a ajuns la ei.

Deodată în timpul îmbrăcării se auzi un țipăt al unei femei care începu plângă în hohote după copilul ei fusese luat de valuri. Unu dintre scaune din plastic se îndepărta cu viteză în larg cu un copil speriat și strigătul lui disperat iți frângea inima.

– Stați pe loc doamnă că vi-l aduc eu. I-a strigat Hwan acelei mame disperată care era pe punctul de a se arunca în valuri pentru a-și salva puiul.

După ce a rugat pe un domn să aibă grijă de acea mamă și să nu o lase în niciun caz să se arunce, Hwan a fugit să caute echipamentul de care avea nevoie în noua lui misiune.

– Daţi-mi un echipament de scafandru repede vă rog. S-a adresat echipei de bord hotărât să se ducă după acel copil.

– Vremea nu dă seme că s-ar îmbunătăți și o avântare în ocean acum ar fi o pură nebunie, în plus dacă nu vom porni cât mai repede spre sol există riscul să pierim cu toți, a încerca să-l convingă un coleg să renunțe de a se mai aventura în oceanul învolburat de furtună.

– V-am spus în această noapte nimeni nu va peri, acum scuzați-mă datoria mă cheamă. Le-a spus Hwan înainte de a sări în ocean îmbrăcat într-un costum de scafandru. Înotând sub apă în direcția de unde venea țipătul de disperare, căpitanul înainta cu greutate datorită curenților care îl trăgeau înapoi și astfel a pierdut urma acelui copil. Se lupta cu toată puterea lui să răzbată valurile care păreau că stăteau între el și acel copilaș și care îl scufunda în adâncul oceanului fără a avea putere să le ține piept, făcându-l să-și piardă echilibrul.

La un moment dat a vrut să se lase învins deoarece se simțea neputincios în mijlocul oceanului și să zacă în adâncurile lui pentru o eternitate, dar răcnetele înspăimântătoare ale acelei mame au început să-i răsune în urechile lui făcându-l să reziste. A tras în piept tot aerul din tubul de oxigen. Fiind conștient că din acel moment unica lui sursă de oxigen era în afara apei, a început să înoate din nou având grijă să fie cât mai aproape de suprafața oceanului. Într-un final furtuna s-a potolit și Hwan mai avea încă o șansă de a încerca să-l găsească pe copil, deși știa că există și varianta să fie înecat. Se lumina de ziuă când a simțit dureri în mușchi ceea ce îi dădea de înțeles că nu va mai rezista prea mult să înoate. În mijlocului oceanului fără nicio speranță de supraviețuire, Hwan a început să se roage și să se pregătească pentru călătoria spre cer.

În timp ce privea în jur, în fața lui a văzut o insulă care se află la 50 metri de el și parcă o mână nevăzută îl împingea de la spate făcându-l să înoate foarte ușor. La doi metri distanță a zărit un obiect alb care plutea la marginea insulei, dar când s-a mai apropiat și-a dat seama că e scaunul care a purtat pe copil în acea noapte furtunoasă și a înotat cu viteză fără să mai simtă nicio durere. Copilul dormea cu capul lăsat într-o parte. Sughița prin somn semn că a adormit plângând și cu mâinile se ținea strâns de mânerile scaunului. Atunci Hwan a zâmbit înțelegând că în fața lui era cel mai puternic supraviețuitor din toate timpurile, un băiețel în jur de 10 ani, cu tenul închis ca un american, slab și îmbrăcat într-un costum de marinar, tremura de frig. S-a grăbit să se urce pe acea insulă pentru a îl lua pe băiat din apă, cu grijă ca să nu-l trezească i-a desprins mânuțile de brațele scaunului din plastic și l-a ridicat ușor.

După două ore, timp în care bărbatul a încercat să încălzească ținându-l în brațe, până ce copilul se trezise și primul lui cuvânt pe care il rostise, fusese mama. Hwan, pus în dificultate, deoarece nu știa cum ar trebuit să se comporte cu un copil, s-a gândit să-i spune că vor merge la mama lui mai târziu, pentru că voia să-i arate ceva frumos.

– Acum suntem pe o insulă despre care probabil ai citit în cărțile cu povești cu pirați în căutarea de comorii, nu-i așa că știi despre ce vorbesc? L-a întrebat pe copil încercând să pară cât mai prietenos în timp ce el îl privea cu ochii lui negri.

– Da, știu ce e o insulă pentru că mereu am visat să ajung pe una. I-a răspuns băiatul cu glas răgușit și tremurând încă frig.

– Hmn, atunci o vom explora împreună și poate printre copacii cu frunzele mari de acolo sau printre scoicile de la marginea insulei vom găsi comoara înaintea piraților. Dar pentru asta va trebui să formăm o echipă exact cum se întâmplă în povești.

– Serios vom explora amândoi toată insula asta domnule…?

– Hwan, poți să-mi spui simplu Hwan, așa ca doi amici care pornesc în marea lor aventură, dar mai întâi de toate aș vrea să știu care e numele partenerul meu.

– Seomun George. Spuse micul supraviețuitor întinzând spre el mâna mică și grăsuță.

– Amice, sunt onorat să-ți strâng mâna. I-a spus bărbatul având un nod în gât deoarece numele lor de familie erau identice dar știa că era vorba de o coincidență.

Era o dimineață liniștită, norii încet încet se îndepărtau de pe cer semn că va fi o zi însorită. Hwan l-a făcut atent pe George care era entuziasmat de tot vedea în jur, să țintească acel punct luminos dintre cer și ocean pentru că în câteva minune va avea o surpriză. Soarele începea să se ridice parcă din ocean înălțându-se cu fiecare bătaie a inimi. Căpiranul a tras cu ochiul la copil care privea răsăritul fără ca să mai clipească, uimit de acest tablou în amurgul dimineții și care părea că uitase să mai respire. Au stat acolo la marginea insulei până când privirea lui George s-a îndreptat spre căpitan.

– Hwan, e cea mai frumoasă surpriză pe care am primit-o vreodată și îți mulțumesc pentru ea.

S-a aplecat ca să fie la aceeași înălțime cu George pentru a îl putea privi în ochii, i-a luat mânuțele reci întru ale lui și a început să-i zâmbească.

– Știi, nu mie trebuie să-mi mulțumești pentru acest răsărit, ci lui Dumnezeu. El îi poruncește soarelui să răsară în fiecare dimineața, stelelor să strălucească, lunei să lumineze în miezul nopții și toate astea le face pentru ca să ne arate nouă cât de mult ne iubește.

– Dumnezeu cum arată, tu l-ai văzut vreodată? Pentru că unii oameni spun că El nu există.

– Vezi tu aceste valuri? Unele sunt mai mari, altele mai mici scontând sunetul pe care îl auzim. Acum, dacă le ascultăm cu ochii închiși vom simți că cineva ne mângâie sufletul. Hai să încercăm puțin.Acea liniște a durat câteva minute lăsând sunetul valurilor să le inunde sufletele.

Pentru Hwan a fost și un răgaz, timp în care a putut să se gândească ce urma să facă. Realiza că vor trece câteva zile sau poate săptămâni până când un vapor va trece pe acolo. Trebuia să caute o modalitate să pescuiască fiind unica sursă de hrană pe o insulă, să facă un culcuș unde ar putea dormi acest copil supraviețuitor. Cea mai teamă a lui era ca George să nu se îmbolnăvească ținând cont că a stat în apă atâta ore.

– Wow, chiar am simțit că cineva îmi mângâie sufletul și îmi venea să râd dar m-am abținut ca să nu scot niciun sunet.

– Ți-am spus că așa vei simți. Hei bine, află că aceste valuri sunt brațele lui Dumnezeu care te-au ținut pe tine azi-noapte și când atingem apa oceanului sau mării dăm mâna cu El.

– Hmn, de asta aseară au fost valurile alea mari pentru că Dumnezeu a vrut să ne ia brațe.

– Exact și tot El te-a ales pe tine dintre toți copii să te aducă pe brațe până la insula asta, pentru că știa cât de mult ți-ai dorit să ajungi pe una. I-a spus uimit de gândirea acelui copil.

– E genial, dar de unde a știut ce vreau eu?

– Păi, soarele cu vederea Lui, vede absolut tot ce se întâmplă pe pământ.

– Adică soarele sunt ochii Lui?

– Și luna dar despre asta vom vorbi puțin mai târziu, acum se pare că stomacul tău vrea de mâncare, asta înseamă că trebuie să construim o undiță și cu ea vom pescui. Să știi că pentru a fi un pirat puternic ai nevoie să mănânci.

Hwan și-a dat jos costumul ud de scafandru, având pe el un tricou alb de care s-a dezbrăcat cu gândul să-l folosească ca pe o plasă de pescuit. I-a spus lui George că trebuia să găsească insecte ca momeală pentru pești și el foarte încântat de sarcina primită se băga printre cele mai dese stufișuri adunând într-o scoică de demisiuni mari tot felul de târâtoare. Apoi bărbatul a rupt o creangă dintr-un copac și a înnodat de ea capetele tricoului ca o traistă în băț așa fel în cât pești să poate întra. După ce George a pus momeală în acea undiţă improvizată a fost aruncată în oceanul liniștit. Nu au fost nevoiți să aștepte prea mult, pentru că primi pești au intrat în plasă, erau mici numai buni pentru un mic dejun. George avea grijă de ei ca să nu sară din mâneca de la costumul de scafandru unde rând pe rând se adunau. Când au terminat de pescuit a urmat să facă focul pentru care aveau nevoie de leme și de două pietre foarte uscate ca să le frece una de altă până ce avea să iasă scântei.

– Îți place? Va trebui să mănânci cel puțin patru peștișori, asta dacă vrei să pornim în căutarea de comori. L-a îndemnat Hwan să mănânce, deși nu ar fi fost cazul.

– Cred că am să mănânc mai mulți pentru că sunt așa dulci parcă au miere de albine, dar de unde vom începe căutarea?

– Păi, de a lungul timpului cele mai interesante comori s-au găsit pe malurile oceanului printre scoici și ce ai spune dacă mai întâi să explorăm de jur împrejur malul insulei? Îl întrebă Hwan care se gândea să improvizeze un adăpost pentru ei doi.

– E o idee bună mai ales ca deja am văzut multe scoici superbe și vreau să adun câteva pentru colecția mea.

– Ai o colecție de scoici?

– Da. Când bunicul locuia în Coreea așa se numea țara lui, mă duceam în vacanță acolo și împreuna cu el stăteam toate ziua pe plajă, el pescuia iar eu căutam scoici.

Acel copil îi trezea lui Hwan amintiri din copilărie, de acel loc unde a văzut prima dată lumina zilei, de casă părintească în care dănuia acea căldură familiară și cu un oftat adânc și-a alinat dorul privind cerul. În timp ce George se juca pe acel mal cu speranța că va găsi comoară la care visa de mult timp, căpitanul analiza copacii de pe insulă și observa doi palmieri a cărui crengi erau împreunate. Sub acei palmieri Hwan a reușit să construiască o colibă, folosind tufișuri pe care cu greu le-a smuls din pământul umed, apoi a adunat mușchi de copac pentru ca să-l pune în acea cobilă cu gândul să fie mai moale iar costumul de scafandru ce s-a uscat între timp urma să fie un sac de dormit.

La un moment a auzit un țipăt ce venea din direcția unde George se juca; s-a dus într-un suflet la copil care avea mână dreaptă roșie și începea să se umflă.

– Hei, nimeni nu ți-a spus că nu ai voie să pui mâna pe meduze pentru că sunt foarte periculoase? Dă-mi te rog mâna să vedem ce ai pățit.

Spre bucuria lui Hwan era vorba doar de o mică înțepătură, care va trece cu o compresă rece formată dintr-o frunză.

– Prietene data viitoare când mai vezi o meduză să nu te mai apropie de ea, să ai răbdare să o ia înapoi apa și după aceea te poți uita liniștit în acest loc, ai înțeles?

– Da, dar ce spui despre ăsta? L-a întrebat copilul în timp ce și-a deschis pumnul.

– Sincer ar putea să fie una dintre comorile mult căutate.

– Să-ți povestesc cum l-am găsit; m-am așezat puțin ca să mai ascult valurile așa cum ai spus tu și când am deschis din nou ochii un pește colorat a sărit din apă până ce a ajuns aproape de mal. M-am ridicat de jos pentru că voiam să-l urmăresc, dar am văzut acea meduză care mi-a atras atenția și când m-am apropiat am observat că sub piatră lângă care stătea strălucea ceva. M-am uitat mai bine, mi-am dat seama că e un inel și atunci am vrut să-l iau dar am atins din greșeală aceea meduză.

– Ești cel mai genial pirat pe care l-am cunoscut vreodată și chiar te pricepi să găsești comori. L-a lăudat Hwan pe un ton cât mai convingător.

– Mă întreb dacă l-a pierdut o sirenă și dacă îl caută.

– Să presupunem că acea sirenă ar veni aici și tu ai vedea-o că își caută inelul, ce ai face, i-ai înapoia sau l-ai păstra pentru tine?

– Normal că i-aș da înapoi cu mare plăcere, doar e al ei. Mi-ar plăcea să văd o sirenă, ție nu?

– Ba da, dar mie mi-ar plăcea să păstrez inelul, pentru că nu îți se întâmplă în fiecare zi să găsești o comoară.

– Și mie, dar bunicul m-a învățat că nu e corect să păstrăm ceea ce nu ne aparține și suntem datori să dăm înapoi obiectul găsit. Acum nu știu ce să fac să-l duc înapoi sau să-l țin la mine?

– Eu aș spune că momentan poți păstra ceea ce ai ce găsit și dacă va veni cineva să-l caute, atunci îl va găsi mai ușor la tine.

– Ce idee bună, nu m-am gândit la asta îl voi pune în colibă la loc sigur ca să nu-l pierd.

Soarele apunea oglindindu-se în oceanul liniştit, în timp cei doi supraviețuitori se pregăteau pentru cină, au adunat creangă după creangă pentru focul de seară. George la indicaţiile lui Hwan a reușit să aprinde focul și apoi au început să coacă peștii prinși, în vârful unui băț. Era o seară liniștită briza sărată a oceanului le dădea o stare de bucurie și de siguranță. Până ce terminaseră de mâncat o lună plină a apărut pe cerul înstelat. Copilul uimit de frumusețea nopții s-a lăsat pe spate să privească acel spectacol și Hwan i-a urmat exemplu. Acompaniat de sunetul valurilor și de trosnetul focului glasul lui George păru ca niște versuri e unei melodii, ce îl făcea pe bărbat să aibe senzația că acel petic de pământ semăna cu un colţ de Rai.

– Uite acele stele de acolo, dacă ești foarte atent ai să observi că sunt așezate în forma unui înger. Spuse George în timp ce desena pe cer cu degetul lui micuț.

– Și în partea asta pare ar fi o pasăre. Îl urmă Hwan întrând în joc.

– Ba, eu aș spune că e un fluture pentru că acele stele din partea de jos par ca două aripioare.

– Ar putea fi și o albină, dacă te uiți mai atent, de fapt stelele iau forma la care te gândești.

– Așa spunea bunicul despre nori că poți să-i imaginezi în mii de forme. Apropo, dimineață îmi spuneai că soarele și luna sunt ochii lui Dumnezeu, dar El când mai doarme dacă ne privește mereu?

– Dumnezeu este duh adică ca un aer, nu știu dacă știi, dar când a creat omul a suflat asupra lui și din acel moment el a prins viață. Uită hai să ducem o mână în dreptul nasului și să respirăm.

George și-a dus mână stângă aproape de nas și a simțit o căldură plăcută care îi gâdila podul palmei.

– Acest aer călduț pe care îl simți se numește duh. El nu obosește niciodată, înțelegi?

– Da, Dumnezeu e duh asta înseamnă că stă treaz tot timpul, așa cum nici îngerii nu dorm deoarece ei trebuie să ne vegheze. v

– Exact, Dumnezeu ne binecuvântează somnul și prin razele luni El ne mângâie chipul în timpul nopții.

– Dar unde locuiește Dumnezeu? v

– În cer acolo unde vom merge și noi într-o bună zi.

– Wow, mama mi-a spus că bunicul tot în cer s-a dus, acum îmi dau seama de ce nu mai vine. Spuse George îngândurat.

– Bunicul tău te vede de acolo de Sus și printr-o adiere de vânt el va fi mereu lângă tine. Știi, părinții mei s-au dus în urmă cu mulți ani la Cer, dar eu sunt convins că ei mă însoțesc oriunde aș merge. I-a spus Hwan uitându-se la el zâmbând.

Cuprinși de oboseală, au adormit în timp ce priveau cerul înstelat, încălziți de focul care mocnea în liniștea nopții. La un moment dat Hwan și-a visat mama ieșind din ocean într-o lumină atât de puternică încât toată insula a fost învăluită de ea. Cu o voce caldă a rostit numele fiului ei şi el fără să-și ia privirea de la ea s-a ridicat în picioare, a început să se îndrepte spre ființa care i-a dat viață. În timp ce înaintea, mama i-a zâmbit, apoi i-a spus că de mult a așteptat acel moment în care să-l găsească și l-a întrebat cine l-a ajutat să ajungă în acel loc. Atunci Hwan cuprins de bucurie a vrut să fugă să-și îmbrățișeze mama, dar ea l-a oprit spunându-i să stea pe loc, ca să nu cadă din nou în apă. În acea clipă și-a scot inelul pe care îl avea pe deget ce semnifica dragostea familiei lor și l-a rugat să fie atent la ce îi va spune. Fiul cu ochii în lacrimi asculta acea voce dragă care i-a spus că a venit momentul să-și regăsească fratele și acel copil salvat de el este nepotul lui, apoi mama și-a așezat inelul sub o piatră de pe mal în timp ce ea se retrăgea înapoi în ocean.

Trezit din acel vis, Hwan a realizat că trebuia să ducă pe copil la culcare și a întrat în colibă unde l-a așezat în culcușul improvizat. Când îl învelea pe George care era dus în lumea viselor, a observat acel inel strălucitor. Luându-l în mână a ieșit afară și în acel moment s-a gândit la visul pe care l-a avut. Minute în șir a stat nemișcat privind în gol, încerca să deslușească visul ce îi se părea ca un mister și el trebuia să-l descopere. Și-a amintit de locul unde spunea George că a găsit inelul pe care îl avea în mână și a simțit un nod în gât când a făcut legătura cu visul lui.

Când zorii zilei se iveau, Hwan cerceta cu atenţie bijuteria și a fost cuprins de un sentiment ciudat de parcă a mai văzut acel inel undeva. A observat că inelul din aur avea o inimă și atunci pentru câteva secunde a uitat să mai respire, moment care l-a făcut să se gândească la acea zi mohorâtă 24 Decembrie. Și-a amintit de căminul părintesc decorat de sărbătoare cu luminări parfumate, cu ornamente colorate și de acel miros a prăjiturilor cu glazură de ciocolată pe care mama lui obișnuia să le pregătească pentru Crăciun. Un fior l-a cuprins când i-a venit în minte acea clipă în care atunci când își dăruiau unul altuia cadourile, tatăl lui a scos din buzunarul hainei o cutiuța îmbrăcată în catifea albastră și i-a pus-o în palma soției sale. Mama, la îndemnul copiilor nerăbdători să vadă ce a primit, a deschis capacul acelei cutiuțe și cu degetele ei catifelate a ridicat inelul pe care Hwan după 35 ani îl ținea în mână. Acel inel era un simbol al familie lor. Celor doi frați le-au fost spus că acea inimă e a părinților și înăuntrul ei sunt scrise numele lor ca semn că ei vor fi nedespărțiți. A desfăcut acea inimă de aur, s-a lăsat pe genunchi citind acele două nume de sute de ori printre lacrimi, mângâind acel inel și sărutându-l ca și cum ar fi atins mâna mamei lui. Copleșit de emoții deoarece amintirile copilăriei se derulau în mintea ca un film, retrăind ca printr-un vis acea stare de bucurie fără griji și zâmbi la acea amintire când reușea să-și amăgească fratele că îi va da o bomboană dacă îi făcea patul.

– Hwan mi-ai văzut cumva comoara?

La auzul acelei voci și-a îndreptat privirea spre George. Se uita la el fără să-i spună nimic, îi analiza fiecare trăsătură a feței în speranța să recunoască una familiară lui, dar acel copil cu tenul închis la culoare părea a fi american neavând nicio urmă de asiatic.

– Vai, să nu spui că te-a pișcat și pe tine o meduză. Vorbi din nou George.

– Nu, doar mă rugam. A răspuns Hwan în timp ce a închis acea inimă de pe inel ascuns în mâna lui.

– Nu îmi găsesc inelul nu mai e acolo unde l-am pus.

– Aha, l-am pus eu în altă parte ca să nu dai peste el din greșeală și să-l rupi în timp ce dormeai. Hai, vino încoace să-ți arăt unde e.

Bărbatul a pornit spre colibă luându-l în spate ca un avion pe George care și-a întins mâinile. Pentru a putea secura inelul printre scoicite colectate de băiețel, a trebuit să-i distragă atenția. A început să-l gâdilă făcându-l să râde în hohote.

– Uită-l aici e, dar ce ai crezut că ți l-a furat vreun pirat?

– Chiar așa mă gândeam, că în timp ce noi aseară ne-am uitat la stele, s-a furișat unuL dintre ei și mi l-a luat.

– Cum bine știi pirații au corabia aia mare și stai liniștit dacă vin, îi vom vedea din îndepărtare.

– Deci noi nu suntem pirați adevărați? Întrebă Goerge oarecum dezamăgit.

– Ba da prietene, dar de unde ți-a venit ideea că nu suntem?

– Păi nu avem costumații cum are un pirat și nici corabie.

– Asta pentru că a noastră s-a scufundat, iar noi ca niște pirați adevărați am supraviețuit.

În timp ce discutau despre pirați, un sunet de vapor veni din partea de est a oceanului, ceea ce l-a făcut pe Hwan să se grăbească să aprindă focul, așa fel încât să poată da de știre că au nevoie de ajutor. A avut grijă să pună pe foc iarbă pentru ca să iasă mult fum și să fie văzut de cei de pe acel vas. Se uita în zare la punctul albastru închis care începea să se aproprie de ei și atunci i-a spus lui George să se pregătească pentru plecare.

– Vom mergem la mama?

– Da sau mai vrei să mai stăm aici?

– Hmn nu, pentru că mi-e un pic dor de ea. Spuse băiețelul rușinat.

– Dar nu trebuie să-ți fie rușine, deoarece atunci când ne este dor de cineva înseamă că iubim acea persoană. Acum fugi să-ți strângi lucrurile și ai grijă de comoară. Spuse căpitanul simțind că o săgeată i-a trecut prin inimă când s-a gândit la inel.

În timp ce se îmbarca pe vas, i-a adresat echipajului rugămintea de a fi duși în portul în care bănuia că au fost duși și ceilalți supraviețuitori, unde spera să o întâlnească cu mama copilului. Hwan a mai privit odată insula unde a simțit o pace nemaiîntâlnită până atunci. A făcut legătura între inel și vis și-a dat seama că acolo în adâncuri se odihneau osemintele mamei lui. În față îl avea pe George, care se juca cu inelul și pentru prima oare se întreba dacă numele lor de familie nu erau o simplă coincidență și dacă fratele lui trăia. În mintea lui a apărut întrebări fără răspuns dându-i o stare de neliniște și în acele clipe a început să se roage ca Dumnezeu să-l ajute să-și dea seama ce anume voia să-i arate. Ajunși la sol, s-au dus la informații unde căpitanul a prezentat situația lor, a întrebat dacă se știa ceva de mama copilului. Recepţionera i-a răspuns că de la tragedia acelei nopţii vede mereu pe mal o femeie plânsă având alături un bărbat. Hwan a știut imediat cine erau acei doi oameni pentru că le înțelegea acea durere când oceanul îți ia tot ce ai mai scump pe lume. L-a apucat de mână pe micuțul supraviețuitor și a pornit spre mal unde avea să-l redea părinţilor. În timp ce mergeau desculți pe nisipul umed, Hwan a avut impulsul să afle ce avea de gând să facă cu inelul care era în mâna băiețelului.

– Am impresia că azi îți vei revedea mama.

– Asta dacă va mai veni și astăzi să mă caute așa cum a spus doamna cu care ai vorbit.

– Deci și tu ți-ai dat seama că e vorba de mama ta….

– Da, normal. Odată am dormit la un prieten, dar pentru că eram prea mic nu am știut că trebuie mai întâi să le cer voie părinților și mama toată noaptea aceea m-a căutat.

– Sper ți-ai învățat lecția și ai înțeles de ce trebuie să-ți anunți părinții de fiecare când pleci undeva. Îi spuse Hwan reamintindu-și de noaptea în care a fugit de acasă împreună cu fratele lui.

– Logic că da, tata mi-a povestit că atunci când el era mic a plecat noaptea cu fratele lui la pescuit, dar pe drum s-au întâlnit cu patru băieți și pentru că au refuzat să le dea undițele au luat bătaie. Amândoi au stat leșinați în acel loc până dimineață când i-a văzut un coleg de a lui tatăl lor și i-au dus acasă.

Căpitanul cu respirație întretăiată, parcă simțea acele lovituri primite în brută în acea noapte, își aducea aminte de țipele fratele lui și de mustrarea bine meritată a părinților.

– Apropo bănuiesc că te înțelegi bine cu acest unchi, nu? Îl întrebă el subtil.

– Nici nu l-am cunoscut, odată l-am întrebat de el și tata a refuzat să-mi răspundă.

– Stai un pic că trebuie să-ți dezvăluie un secret dar trebuie să-mi dai inelul. S-a aplecat spre George și a desfăcut acea inimă din aur sub ochii lui negri.

– Hwan & Jonn….

– George, puiule! Se auzi o voce feminină din spatele lui Hwan.

– Mamă!

Copilul în acel moment a fugit la mama lui care l-a cuprins în brațele ei și cu lacrimile în ochii nu mai înceta să-și sărute puiul regăsit. Hwan a rămas nemișcat cu inelul în mână absolvit de acea scenă a regăsirii. Îi privea simțindu-și obraji umezi în timp ce mama și copilul au fost cuprinși de brațele puternice ale tatălui. A privit acel tablou minute în șir ca o stană de piatră fără să se ridice de jos, fără să rotească niciun cuvânt, se simțea că făcea și el parte din acel film.

Acea liniște a fost întreruptă de vocea lui George, spunând părinţilor că voia să le arate ce a găsit pe insula pe care a fost și s-a îndreptat spre căpitan cerându-i inelul.

– Uitați ce inel frumos și mă gândeam să ți-l dăruiesc ție mami, dar mai întâi trebuie să vă arăt ce scrie interiorul acestei inimă. Le spuse părinților.

Tatăl a luat din mâna fiului bijuteria în timp ce murmura acele două numele, încet încet s-a îndepărtat de ei și a început să se uite la acel inel cu ochii pierduți. Hwan s-a ridicat încet înțelegând că nu doar părinții și-au regăsit fiul, dar și el era pe punctul de a își strânge în brațe fratele după atâția ani. Se uita la bărbatul care avea mâini acel simbol, împreună trăiau aceleași sentimente și amândou aveau lacrimi în ochi. Hwans-a îndreptat spre el cu sufletul tremurând de teamă să nu fie doar un vis din care să se trezească, dar un val i-a atins picioarele făcându-l să realizeze că totul era real.

– John? L-a rostit numele simțind cum inima s-a oprit pentru câteva secunde.

– Da eu sunt, mă scuzați am fost copleșit de revederea băiatului și am uitat să vă mulțumesc domnule…

– Hwan Seomun.

– Hwan Seomun? Întrebă John cu glas încet.

– Chiar eu sunt. A răspuns privind inelul.

– Nu! Nu se poate să fiI tu…

– Acest inel tata i l-a dăruit mamei de Crăciun înaintea plecării noastre din Coreea spre America.

Emoțile i-au copleșit fără a mai putea rosti niciun cuvânt, se priveau unul pe altul până când amândoi au regăsit acele trăsături familiare ascunse de timp, și-au dat seama că forma ochilor și mai ales gropiţele din obrajii lor erau indenice. Hwan și-a pus mâna stângă pe umărul lui John care la vederea cicatricei de la deget și-a amintit de momentul când el l-a atins cu ferestrăul în timp ce tăiau lemne.

După ce s-au convins că prin venele lor curgeau același sânge, frații s-au îmbrățișat cu mult drag și au început să plângă ca doi copii.

– Nu îmi vine să cred că ești tu. Cum ai reuşit să supravieţuieşti? Pentru că nu te-au regăsit pe lista celor care au fost salvați. De fapt toți trei trebuia să fim salvați dar pe tine nu te-au găsit și mama…

– Ce s-a întâmplat cu ea?

– Am fost îmbracați pe un vas care se ducea spre Coreea, dar mama plângea și s-a zbătut în brățele tatălui până când a reușit să se elibereze aruncându-se după tine, fără ca să mai poate fi salvată.

– Tu și tata?

– Pentru că tata a fost foarte afectat de pierderea voastră, a făcut depresie care a durat doi ani, se închidea în camera lui unde plângea zile în șir fără să mănânce, spunea mereu că fără voi el nu mai are pentru ce trăi și aveam impresia că de mine uitase. Eu am fost cel care a trebuit să am grijă de casă, să-l conving să meargă la doctor speriat de insuficiență lui respiratorie, care ne-a spus că e predispus oricând la un infarct. De atunci a început lupta cu el pentru că nici nu voia să audă să-și ia tratamentul, spunea că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea de a merge lângă familia lui și eu ca un egoist încercam să mă opun.

– Săracul de el, a iubit-o pe mama ca pe lumina ochilor lui, să știi că reacția lui a fost firească.

– Da. Acest lucru l-am înțeles de abia când la rândul meu m-am îndrăgostit, dar la 11 ani câți aveam pe atunci, spuneam că mă urăște, convins că dacă nu eram eu, s-ar fi aruncat împreună cu mama.

– Și ai reușit să-l determini să rămână cu tine sau și-a dus până la capăt planul? L-a întrebat Hwan privindu-și fratele.

– Într-o zi când mă întorceam de la școală l-am găsit în bucătărie. Pregătea prânzul, lucru surprinzător, dar în momentul în care m-a văzut a început să plângă cerându-mi iertare pentru că nu a văzut câtă nevoie aveam de el. Am plâns amândoi unul în brațele celuilalt alinându-ne durerea și după ce s-a mai liniștit mi-a povestit că a visat-o pe mama care i-a cerut să aibe grijă de mine.

John a făcut o pauză timp în care și-a privit fratele cu sufletul plin de bucurie și apoi a vorbit din nou cu gândul la tatăl lui.

– Din ziua aceea a devenit un tatăl exemplar care a avut grijă să-mi termin școala cu note mari, apoi am urmat universitatea de drept la New York și el a devenit conștient de boala lui înțelegând rostul tratamentului pe care l-a luat tot restul vieții.

Mama și copilul neînțelegând ce se petrece, s-au apropiat de cei doi frați în timp ce ei se îmbrățișau lăsând inelul să cadă pe nisip unde în razele soarelui strălucea ca un diamant. John și-a simțit fiul care s-a aplecat la picioarele după acea bijuterie și și-a dat seama că a venit momentul să vorbească familiei sale despre tragedia din acea noapte în care a rămas orfan. George era foarte încântat de vestea că Hwan îi este unchi și mama lui nu mai înceta să-i mulțumească pentru i-a salvat copilul.

Cei doi frații împreună cu familia lui John au pornit spre mașina parcată aproape de port, lăsând în urmă oceanul din care a ieșit un chip luminos ce i-a urmărit până când ei s-au făcut nevăzuți și apoi s-a retras pentru totdeauna în adâncuri.

Poveste scrisă de Loredana Grosu

Lasă un răspuns