Astăzi o să vă vorbesc despre o altă problemă pe care o are persoanele cu dizabilități care ne împiedică să ducem o viață mai bună și să ajungem pe calea cea bună spre drumul fericirii.
Majoritatea persoanelor cu dizabilități au o frică imensă de a face ceva nou, de a se obișnui într-un mediu care le e necunoscut. Multe persoane în cauză se întreabă care e soluția pentru teama persoanelor cu dizabilități. Oare există soluții?
Eu mă confrunt cu această problemă de când mă știu, la orice lucru care mi se pare mai deosebit îmi dă o stare de neliniștite. Când eram mică aveam o frică foarte mare, acest lucru m-a împiedicat să progresez mulți ani. Degeaba mi-am dezvoltat mușchii, am început să merg pe picioarele mele pentru că nu puteam să trec de o limită, parcă aveam în fața mea un zid.
Vă dau un exemplu simplu, Mă îmbrăcam singură, dar nu aveam curajul să stau în picioare fără nimeni în jurul meu să-mi ridic pantaloni, mai bine preferam sa mă aşez în genunchi lângă pat să-mi ridic hainele. Dacă stătea mama lângă mine totul era perfect, stăteam în picioare frumos, chiar și mergeam singură știind că am pe cineva în preajma mea. Cred că vă sună familial, nu-i așa?
La un moment dat n-am mai crezut că voi reuși să mai mă schimb vreodată. Și doctorii dădeau din umeri. Singurul medic care îi spunea mamei să mă lase să mă descurc singură a fost doctorul Bârsan de la spitalul Dezna. Din păcate eu eram prea mică să realizez de ce domnul Bârsan făcea lucruri foarte diferite față de alți medici. A fost greu de înțeles și pentru că personalul spitalului avea o atitudine total neprofesionistă.
L-am început să-l înțeleg pe medicul Bârsan abia când am ajuns la institutul Peto din Budapesta. Cei de acolo au principii asemănătoare, marea diferență este că ei și le aplică. Bârsan îi repeta întruna mamei să mă pune să mănânc cu mâna dreaptă, dar cum să mă pune dacă eu nu puteam să-mi folosesc mâna. La Peto copiii învăță în primul rând să mănânce, să se îmbrace, să se încalțe, aceste lucruri întră în tratament. Exercițiile implică creativitate, psihologie, pedagogie, logopedie.
Mă întorc la frica de a face ceva. La Peto am înțeles de ce mi-e frică și cum să scap de ea. Revin la statul în picioare, ne explică cineva în România cum putem să ne ridicăm în picioare? Noi care nu am mers niciodată, cum să știm care e mișcarea corectă prin care să ne putem ridica în picioare? N-o visăm noaptea, trebuie să ne explice cineva biomecanica mișcării și s-o facem mișcarea pas cu pas până o înțelegem. În momentul când o înțelegi, corpul o execută relaxat și teama dispare.
E doar un exemplu prin care v-am explicat cum se poate scăpa de frică. Așa trebuie procedat cu toate problemele care ne provoacă frică. E foarte important să aveți cu cine comunica, o persoană care are capacitatea să vă motiveze și să vă arate că are încredere totală în ceea ce faceți.
În Ungaria am cunoscut terapeuți care mi-au schimbat viața pentru totdeauna, m-au învățat că orice problemă are o soluție, nu există nu pot.
O mămică, care a lucrat metoda Peto cu copilul ei, mi-a spus de curând că terapeuții unguri fac exerciții ușoare, dar foarte importante pentru dezvoltarea copilului. Acolo indiferent de starea copilului se încearcă să-l înveţe să stea in fund pe scaun, să stea picioare și să meargă, să vorbească, să gândească și să se bucure de copilărie. Acolo nu se forţează cu exerciţii pasive repetate de o mie de ori pe care copilul le privește cu ură.
Când copilul e recuperat fizic, la noi îl pune să meargă, săracul moare de frică, foarte puțini reușesc să devină independenți deoarece foarte mulți nu pot să depăşească frica. Vina este al terapeuților care lucrează doar partea fizică, psihicul nu contează.
Daca kinetoterapia e o disciplină a facultății de sport, ce să mai vorbim? În toții anii de facultate cei de la kineto nu au niciun curs de psihologie.
Această se poate rezolva dacă în paralel cu kinetoterapia se apelează la un psiholog specializat pe persoane cu dizabilități. Pe mine m-a ajutat foarte mult în ultimii trei ani un psiholog. Aveam o problemă în relația cu mama în sensul că mamei îi teamă să mă lase să merg undeva singură. A fost pentru prima oară în România când cineva a avut încredere în forțele mele proprii și care m-a încurajat să-mi depăşesc limitele. Când mă întâlnesc cu ea niciodată nu e speriată ca nu mă descurc să mă întorc acasă sau să fac ceva greșit.
Această atitudine a unui terapeut este extrem de importantă pentru o persoană cu dizabilitate, îi oferă încredere în sine și dorință de a se lupta mai departe cu obstacolele vieții.
Sper ca aceste rânduri scrise să vă fie de folos unora pentru a putea să ajungeți pe calea cea bună spre drumul fericirii. În viață totul e posibil.
