Suntem creatorii fericirii noastre

Mereu spun că unul dintre cele mai frumoase lucruri care ți se poată întâmpla în această viață, este să întâlnești persoane căruia suflete vibrează în același ritm cu al tău. E o binecuvântare să ai prieteni în care să te regăsești pe tine însușiți, să-i găsești atunci când ți-e greu și să-i simți aproape în cele mai frumoase momente din viața ta. Laura e una dintre prietenele mele, este surioara mea dragă așa cum o alint, pentru că amândouă suntem în zodia gemeni și pe alocuri chiar ne asemănăm.
Simt o armonie plăcută între sufletul Laurei și al meu, așa am ajuns să mă întreb oare ce ar ieși dacă am scrie un articol împreună, să scriem fiecare câteva idei despre ce înseamnă pentru noi fericirea. Gând pe care l-am împărtășit cu Laura care a fost încântată de idee și ca nișe fete harnice ce suntem ne-am pus pe treabă. Iar din această încercare a ieșit rezultatul de mai jos:

Cu toți ne dorim să fim fericiți, împăcați cu noi însuși și să simțim că trăim cu adevărat. Atunci când ești fericit ai senzația că plutești, îți vine să strigi în gura mare cât de frumoasă e viața. Pur și simplu în acele momente ai vrea să oprești timpul în loc ca să simți acea bucurie iar și iar. E un sentiment suprem și mult dorit de fiecare dintre noi, dar oare avem puterea să înțelegem fericirea, oare știm să fim fericiți în adevăratul sens al cuvântului?
Răspunsul la această întrebare îl vom găsi în ochii unui copil pentru care fericirea înseamnă o plimbare cu părinți, sau o plăcintă făcută de bunica lui. Poate că mulți dintre cititori vor zâmbit spunând că nu ai cum să rămâi la bucuria unui copil și ca adult să ajungi să fi fericit e muncă grea. Uni poate se vor duce cu gândul la îndeplinirea dorințelor crezând că doar prin ele vor putea fi fericiți.
Dar mă uit la cei care au realizări frumoase, au ajuns acolo unde și-au dorit și totuși prin felul lor de a vorbi simți că și ei încă mai sunt în căutarea de acel ceva. Observi că în sufletele acestor oameni zace o nefericire încât e de ajuns să citești opera a unui scriitor, să asculți o melodie unui interpret sau să te uiți pentru câteva secunde în ochii unui actor și ești surprins ce durere poartă în el. Iar această durere e provocată în marea parte de îndepărtare de Dumnezeu și de rolul lui de a-și iubi aproapele. Rol care ne îndeamnă să trăim în pace uni cu alți, dar se pare că noi am uitat de acest lucru și ca niște lei ne luptăm pentru nimic.
Ne luptăm de fapt cu himerele noastre, cu țelurile pe care ni le punem și pe care nu avem înțelepciunea, puterea și nici capacitatea să le împlinim pentru că sunt mult prea nerealiste și așa ajungem să alergăm. Iar când ajungem la un capăt, acolo ne dăm seama că e prea puțin, că vrem mai mult, că nu ne mai mulțumește ceea ce credeam că ne va fi suficient. De ce? Pentru că ne îndepărtăm în această cursă de noi, de sufletele noastre și de emoțiile noastre, le ascundem undeva în noi crezând că așa e mai bine dar nu, noi suntem făcuți și din sentimente, din t r ă i r i. Și atunci când alegem să ne focusăm doar pe dorințe, pe norme de îndeplinit, atunci de fapt ne uităm pe noi și de aceea undeva adânc în inimile noastre e o tristețe, o neîmplinire pentru că ne uităm poziția verticală care ne leagă de cer! ne conectează cu energia sufletului nostru, cu ceea ce încarcă pe el cu ceea ce îl face să vibreze și pe noi să simțim și așa să fim cu adevărat fericiți.

Fericirea e mai mult decât o stare e însăși viața pentru că fericirea nu e ceva abstract, ceva rar de găsit ci în fiecare zi ea există într-un zâmbet, într-o privire, într-un gest, într-un sunet, într-o lacrimă și poate chiar și într-un oftat pentru că fiecare dintre acestea e de fapt crâmpei de viață.
Însă odată ce ne-am îndepărtat de Dumnezeu care ar trebui să ne fie călăuză în aceasta călătorie a vieți, am uitat și să ne bucurăm, să mai fim mulțumiți chiar și pentru puținul nostru. E o mare diferență între a vrea să-ți depășești limitele și să ajungi acolo unde îți dorești bucurându-te de acest traseu care înseamnă evoluția ta și în a apela la diferite mijloace mai puțin oneste doar ca să fi tu cel mai cel. Și de aici se produce rupturea între noi și Creator, pentru că fiecare om se naște cu un scop, să îndeplinim anumite misiuni pe care noi le simțim, dar de cele mai ori ni se pari niște banalități. Deși avem înclinație spre artă, , spre scris, spre medicină, spre construcție ect, dar cu toate asta alegem să facem cu totul altceva pentru simplu fapt că în alt domeniu să câștigă mai bine sau e mai puțin de muncă. Un lucru foarte distructiv pentru că orice alegere greșite nu doar ne face nefericiți, ci ajungem să ne pierdem de noi înșiși.
Datorită acestei pierderi devenim prizonieri frustrării care atrage răutatea și în acest moment în fața ochilor ni se pune o perdea neagră, astfel ajungem să vedem lucrurile cu susul în jos. Orbiți de prea multă ură, invidie și de egoist începem să căutăm fericirea în averi, în funcții înalte care nu ne reprezinte dar ne aduce mulți bani și faimă. E un gol în care avem dedița de a ne arunca și dacă nu ne vom regăsi și nu ne vom concerta pe misiunile care ne-au fost menite ca să le îndeplinim, aceasta orbire ne va ucide sufletul în fiecare zi câte un pic.
Devenim ca o lumânare care se consumă rapid. Si totuși de cele mai multe ori ceva sau cineva ne trezește din această stare, ne facem să punem frână, să ieșim din modul pe repede înainte și să deschidem ochii și urechile ca să vedem cu adevărat și să auzim freamătul din sufletul nostru. E acel moment în care Tatăl ne întinde mâna prin oamenii pe care ni trimite. Cu blândețe, dăruire și răbdare ei ne ghidează, ne reînvăță să respirăm, să fim armonie și frumoși, să iubim și așa să ne regăsim crâmpeiele de fericire din fiecare zi.
Într-o oarecare măsură suntem și noi creatorii fericirii noastre dar si a celorlalți.
Sufletul are nevoie să respire, să se scuture de ce îl doare. Atunci ne reîntoarcem pe drumul spre noi, spre micile bucurii, oameni dragi și ne îngăduim să știm că noi suntem și suflet și visuri.
Să visăm și să ne dăm voie să ne luăm porția de fericire.