E atâta liniște încât ai impresia că s-a mutat Raiul pe pe Pământ. Nu e nevoie de cuvinte, tăcerea e tot ce domnește acum aici în colțul meu de Univers. E ca un balsam pentru suflet, o liniște adâncă venită parcă să domolească agitația din suflet. E ca o răcorire a unui tumult, e ca acea briză care vine peste un deșert și așează un pic lucrurile și trăirile într – un firesc, acel firesc ancestral nu cel de zi cu zi. E ca și cum cerul își prelinge albastrul în roșul inimii potolind zbaterile care ne ciobesc zilele și bucuriile lor.
Avem nevoie sa ne fim si noua ca sa le putem fi și celorlalți. Atunci când ne așezăm liniștiți în calmul naturii ne dăm voie să respirăm cu adevărat să trăim preț de câteva minute altfel decât pe repede înainte.
Știu că în jurul nostru e zbucium, că de multe ori avem impresia că a respira devine sinonim cu a te grăbi, dar adevărul e că sufletul are nevoie să muște din senin și să se scufunde în liniștea lui pentru a-și reface liantul cu acel infinit al ființei umane. Poate și de aceea alegem să vorbim altfel decât cu cuvinte.
Tăcerea, linistea au pulsul, viața și culorile lor Într o zi de vară tăcerea e albastră, Iar într o zi de primăvară e verde- început. Într o zi de toamnă e aurie ca răsărit de soare scufundat în marea de amintiri, era Iarna e o tăcere alba dar nu rece, ci plină de certitudinea renașterii, regăsirii.
După ce sufletul se adapă din acea liniște atinsă de Divin putem să ne întoarcem la trăirea de zi cu zi dar mult mai încărcați de bine și gata dă dăruim celor din jurul nostru din acea atingere de Rai.
Sunt trăiri pe care le am avut ieri într un loc în care cerul săruta pământul.
Să aveți o diminică calmă plină de milțumirea de a fi.
