Viața este o călătorie spre noi înșine; este vorba despre descoperiri, alegeri, progres și despre acceptare. De ce să fie viața despre acceptare? Poate că e o întrebare pe care mulți dintre noi ne-am pus-o, mai ales atunci când ne-am confruntat cu o dizabilitate care ne-a adus la întrebarea „de ce eu?”.
Pe mine, care m-am născut cu o dizabilitate destul de complexă, această întrebare ,,de ce eu?” m-a măcinat ani la rând. Nu înțelegeam de ce nu puteam merge ca toți ceilalți, iar faptul că nu mă puteam exprima verbal îmi dădea senzația că aș fi într-un glob de sticlă, de unde nimeni nu mă auzea. Mă sufocau propriile mele gânduri. Ca să mă mai descarc de ceea ce mă apăsa, uneori începeam să urlu, dar durerea rămânea acolo.
Așa cum o durere sufletească netratată la timp poate afecta organele interne sau capacitatea de a gândi lucid, tot așa o dizabilitate afectează sufletul, încât ajunge să fie plin de furie și frustrări, iar mintea este cuprinsă de cele mai negre gânduri.
Prin aceste stări am trecut și eu de multe ori. Nu doar o dată am fost la pământ și am spus că vreau să mor, pentru că în acele clipe vedeam negru în fața ochilor și nu-mi găseam puterea să mă ridic de jos. Dar, după ce terminam de plâns și trăgeam aer în piept, îmi ștergeam lacrimile și îmi spuneam: „Hei, ce faci? doar nu ai de gând să renunți așa de ușor”. Iar în acel moment simțeam o putere și o pace interioară, încât nu puteam face altceva decât să mă ridic și să merg mai departe. Cred că, în acel moment, erau brațele lui Dumnezeu care mă cuprindeau și ca un tată blând îmi mângâia rănile.
Știu că nu sunt singura care a trecut prin asemenea stări. Știu că multe persoane cu dizabilități trec prin nopți întunecate și poate au senzația că nu găsesc luminița de la capătul tunelului. Este un sentiment greu, dar cât se poate de firesc și trebuie trăit din plin, pentru că doar așa ne putem curăța de el. Într-adevăr, când ajungem în acest punct, este foarte dificil să te mai ridici; efectiv nu mai vezi nicio cale de scăpare.
Totuși, avem două variante la expoziție: una este să ne resemnăm în această noapte întunecată și să ne plângem de milă, iar alta este să ne acceptăm dizabilitatea, faptul că viața noastră are mai multe obstacole, dar să încercăm să ne creăm o stare de spirit mai pozitivă.
În multe dimineți eu nu aveam putere să mă ridic din pat – nu pentru că mă simțeam rău sau voiam să mai dorm, ci pentru că nu vedeam rostul să-mi încep ziua. Simțeam că trăiesc degeaba, că nu sunt capabilă de nimic, simțeam viața ca pe o provocare. Era o stare ce nu mi-a plăcut și nu am acceptat niciodată să fie prezentă în viața mea. Atunci am căutat soluții prin care să mă îndepărtez cât mai mult de această stare. Așa am încercat să mă bucur de lucrurile mărunte din jurul meu: de o melodie frumoasă, de faptul că mă pot mișca singură prin casă, de o bomboană, de persoane dragi. Și, în felul ăsta, am reușit și reușesc să-mi ridic moralul. Aceste stări mă mai bântuie și acum, dar știu deja cum să le fac față.
Am învățat să caut un motiv pentru a-mi reveni. Așa mi-am descoperit pasiunea pentru scris, care mi-a oferit noi orizonturi și, mai mult decât atât, viața mea a început să prindă sens. Scriind, am prins încredere în mine, încât să-mi doresc să scriu o carte, să încerc să merg la școală – ceea ce se și întâmplă. Și uite așa, de la o melodie am ajuns să mă bucur de propria viață, să-mi găsesc locul în această lume.
Este foarte important să conștientizăm faptul că suntem într-un scaun rulant și că suntem limitați din punct de vedere fizic pentru a ne accepta așa cum suntem, dar asta nu înseamnă că nu mai putem face nimic. Ba dimpotrivă, la un moment dat s-ar putea să fim surprinși cât de multe lucruri suntem capabili să realizăm.
În primul rând, am putea să încetăm să ne mai plângem de milă. Apoi, să ne trezim în fiecare dimineață și să lăsăm lumina zilei să pătrundă în sufletul nostru, să ne bucurăm de o ceașcă de cafea sau de un mic dejun delicios. Pur și simplu, să avem curajul să ne dăm voie să fim fericiți, să spunem că, într-adevăr, ziua asta nu e chiar așa cum mi-aș fi dorit, dar totuși e încă o șansă să descopăr ceva. Să citesc o carte din care am ce învăța, să simt că mintea mea e activă, ceea ce înseamnă că mă aflu în proces de dezvoltare – un lucru foarte important pentru fiecare dintre noi. Sau poate azi reușesc să-mi ating un scop pentru care am muncit.
Da, știu cât de greu e să te îmbraci, să mănânci singur sau să-ți faci patul, să împăturești o haină, mai ales atunci când boala ți-a afectat mâinile. Însă îți spun din propria experiență că aici e vorba de răbdare și de exercițiu. Să nu ai așteptări că vei reuși din prima încercare să te îmbraci sau să bei o cană cu apă fără să-ți uzi tricoul. În cazul unei persoane cu dizabilități locomotorii, orice abilitate se dobândește prin multă muncă. De exemplu, poate că vei avea nevoie să exersezi ani în șir până când vei putea ține o lingură în mână. Cert este că, dacă îți dai silința, rezultatul muncii tale va fi pe măsură.
În plus, orice efort fizic e un stimulent pentru minte, în care se adună mii de gânduri – și de multe ori nu sunt pozitive. Însă, făcând efort cât de cât, ne eliberăm de aceste gânduri negre ce provoacă stări de neliniște și odată ce ele vor dispărea din mintea noastră, vom vedea altfel lucrurile. Vom deveni mai conștienți de puterile noastre, poate că ne vor veni idei de proiecte și vom începe să căutăm soluții prin care le putem realiza. Cred că orice om are o pasiune, visează să realizeze ceva și cu puțină creativitate, ar putea crea adevărate opere de artă.
Vrem sau nu, dizabilitatea face parte din noi și este esențial să o acceptăm, în loc să fim la cuțite cu ea sau, mai rău, să ne lăsăm conduși de durere. Acceptarea ne ajută să trecem mult mai ușor prin durerea provocată de dizabilitate și dacă vom avea o gândire pozitivă, ea nu ne mai poate împiedica să creăm un sens propriei noastre vieți.
Să ținem bine minte, fiecare dintre noi este un mic creator și avem puterea de a lăsa în urma noastră o scânteie de speranță.
